Persoanele cu dizabilități au fost și continuă să fie dezavantajate semnificativ și sistematic în procesele
de recrutare, indiferent de nivelul de dezvoltare al economiei unei țări sau de robustețea cadrului
legislativ anti-discriminare, se arată într-un articol recent publicat în revista Research in Social
Stratification and Mobility.
Articolul, o recenzie sistematică a publicațiilor academice din 1972 până în prezent, sugerează că piața
muncii rămâne marcată de prejudecăți structurale, iar șansele persoanelor cu dizabilități sunt încă
definite mai mult de percepție decât de competență. Cercetarea scoate la suprafață trei surse principale
ale practicilor discriminatorii la angajare, care necesită analiză mai atentă:
Perspectivă și gusturi personale: discriminare bazată pe respingerea emoțională sau pe un
stigmat social ori cultural asociat anumitor dizabilități;
Statut: discriminare bazată pe percepția de inferioritate intelectuală sau socială a persoanelor cu
dizabilități;
Pseudo-rațională: discriminare întemeiată pe presupuneri eronate privind productivitatea și
riscurile operaționale asociate angajării unei persoane cu dizabilități.
Cercetătorii consideră că demersurile privind discriminarea la angajare, atât cele de politici, cât și cele
academice, tratează prea uniform dizabilitățile, în condițiile în care tipul de dizabilitate, severitatea
acesteia și sursa fundamentală a obiecției influențează direct probabilitatea de angajare.
Discriminarea se manifestă pregnant încă din prima etapă a procesului de recrutare, candidații cu
dizabilități primind cu până la 60% mai puține invitații la interviu. Printre factorii care determină
atitudinea angajatorilor se numără vizibilitatea dizabilității, natura rolului (candidații cu dizabilități sunt
dezavantajați în posturile ce implică interacțiune cu publicul), tipul dizabilității – fizică, senzorială,
neurologică sau intelectuală (rata de respingere este mai mare pentru afecțiuni psihice sau forme de
neurodivergență) – și severitatea percepută.
Autorii remarcă faptul că unele facilități destinate sprijinirii angajării persoanelor cu dizabilități pot
accentua, paradoxal, percepția severității și pot produce efectul contrar celui scontat. Competențele
reale nu constituie o contrapondere suficientă pentru reticențele angajatorilor, care continuă să prefere
candidați fără dizabilități, chiar și atunci când diferențele de productivitate sunt demonstrabil absente.
Cercetarea arată și că demersurile academice privind discriminarea la angajare au fost limitate până de
curând, interesul crescând vizibil abia din 2024. Una dintre principalele lacune identificate este
înțelegerea cauzelor și mecanismelor care perpetuează discriminarea, un domeniu care abia începe să
fie explorat sistematic.
Studiul evidențiază și vidul analitic existent în Europa de Est, unde problematica discriminării pe piața
muncii este abordată aproape exclusiv prin instrumente legislative și angajamente corporative, fără o
contribuție consistentă bazată pe date empirice. Autorii subliniază că analizele comparative și cercetările experimentale ar putea contribui semnificativ la formularea unor abordări mai eficiente pentru
incluziunea profesională a persoanelor cu dizabilități.
https://doi.org/10.1016/j.rssm.2025.101069
